FERICIRILE

Domnul nostru Iisus Hristos S-a suit in munte si ii invata pe ucenicii Sai zicand:

"FERICITI CEI SARACI CU DUHUL, CA A LOR ESTE IMPARATIA CERURILOR."

Cei saraci cu duhul sunt aceia care se considera pe sine foarte mici in comparatie cu maretia lui Dumnezeu, si care tanjesc sa se inalte la Dumnezeu si in imparatia Lui.

"FERICITI CEI CE PLANG, CA ACEIA SE VOR MANGAIA."

Cei care plang in lumea aceasta trecatoare se aseamana Fiului lui Dumnezeu, care niciodata nu a zambit, dar foarte adesea a plans, din pricina neintelegerii, a pacatelor si patimilor omenesti.

"FERICITI CEI BLANZI, CA ACEIA VOR MOSTENI PAMANTUL."

Cei blanzi sunt iubitori de oameni si rabdatori. Datorita blandetii Sale, Hristos este numit Mielul lui Dumnezeu. Cei mandri si maniosi sunt potrivnici celor blanzi. Ei grabnic castiga, dar tot grabnic si pierd. Cei blanzi dobandesc dupa un timp. Crestinii au fost prigoniti de pagani si aproape nimiciti, dar astazi ei stapanesc pamantul.

"FERICITI CEI CE FLAMANZESC SI INSETEAZA DE DREPTATE, CA ACEIA SE VOR SATURA."

Cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate sunt oamenii care nu pot rabda nedreptatea din lume. Ei vor vedea biruinta lui Hristos Cel inviat, care va invinge toate puterile raului si inimile lor vor fi pline de multumire si bucurie. Ei vor vedea si biruinta Bisericii prigonite si se vor bucura.

"FERICITI CEI MILOSTIVI, CA ACEIA SE VOR MILUI."

Dupa cum ne purtam cu fiii lui Dumnezeu, tot astfel se va purta si Dumnezeu cu noi. Mila pentru mila. Dar multa milostivire dumnezeiasca este cu mult mai mare decat milostivirea oamenilor. "Acestia vor primi insutit" le-a spus Domnul celor milostivi. Milostivirea este o virtute indoita: personala si sociala. Suntem milostivi si fata de noi insine, atunci cand nu uitam de sufletul nostru si mantuirea lui. Egoismul, razbunarea si cruzimea sunt vrajmasii milostivirii.

"FERICITI CEI CURATI CU INIMA, CA ACEIA VOR VEDEA PE DUMNEZEU."

Inima omului este ochiul curat de trebuinta pentru a privi pe cele duhovnicesti, in primul rand pe Dumnezeu. Prin indelunga lucrare si prin harul lui Dumnezeu inima se poate curati de toate necuratirile pacatului, dupa cum ne dau marturie Vietile sfintilor. Gandurile si dorintele rele intineaza si orbesc inima.

"FERICITI FACATORII DE PACE, CA ACEIA FIII LUI DUMNEZEU SE VOR CHEMA."

Hristos este numit imparatul pacii. El a daruit pacea Sa ucenicilor Sai. Fiecare poate da ceea ce are. Daca avem in inimile noastre pace, putem sa o daruim si celorlalti. Pacea mintii, a inimii si a vointei - intreita pace in unitate - aceasta este adevarata pace dumnezeiasca a sufletului. Sufletul necumpatat nu poate avea pace.

"FERICITI CEI PRIGONITI PENTRU DREPTATE, CA A LOR ESTE IMPARATIA CERURILOR."

Sa fii prigonit pentru dreptate inseamna a te asemana lui Hristos si apostolilor. In Biserica Ortodoxa s-au aratat multi mucenici, care au suferit pentru dreptate si care s-au salasluit in imparatia cereasca a lui Hristos. Sfantul Apostol Petru spune: "Caci este mai bine, daca asa este voia lui Dumnezeu, sa patimiti facand cele bune, decat facand cele rele!" (I Petru III, 17).

"FERICITI VETI FI VOI CAND VA VOR OCARI SI VA VOR PRIGONI SI VOR ZICE

TOT CUVANTUL RAU IMPOTRIVA VOASTRA, MINTIND PENTRU MINE."

Aici Hristos vorbeste despre patimirea pentru El a celor ce-L urmau. Ei vor fi batjocoriti, defaimati si chinuiti. Dar ei trebuie sa rabde toate cu credinta neclintita si nadejde in El, caci va veni ca Cel din urma Biruitor si Drept Judecator. El va desparti atunci pentru vesnicie dreptii de pacatosi.

CONCLUZIE

"BUCURATI-VA SI VA VESELITI, CA PLATA VOASTRA MULTA ESTE IN CERURI!"

Bucurati-va in lacrimi, bucurati-va in patimire, bucurati-va in moarte, caci cei mai buni din neamul omenesc, care au strabatut aceasta cale spinoasa ca si voi, va asteapta acum in lumea cealalta, unde domneste Hristos, si unde nu este durere, nici intristare, nici suferinta, ci viata si bucurie vesnica.[b]

"Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor”

Venind pe pamant, Fiul lui Dumnezeu ne-a eliberat din catusele bunurilor materiale, din patima lacomiei, care inabusa dorul dupa Imparatia lui Dumnzeu. In Fericirea intai Iisus nu fericeste pe saraci in general, deoarece lipsa de bunuri nu-i egala cu desavarsirea si sfintenia. Pot exista cersetori zdrenturosi plini de pofte si pacate, pot exista saraci care doresc sa aiba bani si sa se imbrace luxos, pe care insa imprejurarile din afara ii impiedica sa fie avuti. Asa ca Mantuitorul nu binecuvanteaza astfel de persoane, ci ii fericeste pe cei “saraci cu duhul” (Mt. 5, 3), pe cei care s-au eliberat de patima avutiei si si-au descatusat inima din tirania dorintelor pacatoase. “Saraci cu duhul” sunt cei care nu vor sa se imbogateasca sau care, avuti fiind, nu iubesc cu patima cele pe care le poseda, nu sunt robii averii, ci stapanii ei, gata sa imparta bunurile lor cu cei saraci.

Saracii cu duhul, pe care ii fericeste Iisus, nu sunt cei simpli, fara cultura, adica cei neintelepti si nestiutori, cum socotesc unii, pentru ca Hristos a adus in lume lumina cunostintei si adevarul care face pe om liber. Insusi Mantuitorul ne-a poruncit sa fim intelepti ca serpii (Mt. 10, 16). Crestinii care cunosc si urmeaza pe Domnul sunt invatati de Dumnezeu (I Tes. 4, 9), fii ai luminii, nu ai intunericului (I Tes. 5, 5), intrucat au primit invatatura dumnezeiasca de la Biserica prin harul Duhului Sfant (I Cor. 2, 5; Colos. 4, 3-6; 3, 16). “Saraci cu duhul” nu sunt nici cei saraci de bucurii materiale, cei dezmosteniti de soarta sau asupriti, pentru ca Hristos n-a deschis calea fericirii unora dintre oamenii impotriva celorlalti.

Dupa interpretarea data de Sfantul Ioan Gura de Aur si de Sfantul Chiril al Alexandriei, “saracia cu duhul” inseamna “smerenia de bunavoie”. Cei ce au aceasta virtute sunt lipsiti de cele doua pacate – trufia mintii si nemasurata iubire de sine – care au dus la pierzanie pe ingerii rai si pe primii oameni. In intelesul Evangheliei, saraci cu duhul sunt toti acei avuti si neavuti, invatati sau mai putin invatati, din orice loc si timp, care si-au dat seama ca in sufletul lor exista un loc pe care nu-l poate umple nici avutia materiala, nici marirea lumeasca, nici stiinta acestui veac, ci numai Dumnezeu si darurile Sale vesnice. Ei isi desarta mintea de trufasele tocmeli omenesti si isi elibereaza inima de iubirea celor vremelnice, pentru ca intreaga lor fiinta sa fie umpluta de bunuri ceresti si netrecatoare.

Saracii cu duhul sunt cei care, fiind inzestrati, cu tot felul de calitati sufletesti, inconjurati de onoruri sau incarcati de bunuri, nu au lasat ca acestea sa aseze pe constiinta lor funinginea orgoliului, nepasarea fata de adevar si de bine. Patrunsi de convingerea ca nu poseda nimic de la sine si ca nu se pot mantui fara ajutorul lui Dumnezeu, ei implora necontenit harul Sau. Eliberati de multumirea de sine si de mandria pentru propria lor viata, ei se smeresc si recunosc ca mai au inca de facut mult bine si zic: “Suntem slugi netrebnice, pentru ca am facut ceea ce eram datori sa facem” (Lc. 17, 10).

O astfel de smerenie a avut-o Alexie, omul lui Dumnezeu, incat viata lui spirituala a devenit asemenea unui cer care Il poarta pe Hristos. Acesta s-a nascut la Roma dintr-o familie instarita si evlavioasa. Educatia primita acasa si in scoala l-a umplut de intelepciune si i-a aprins in suflet dorul dupa Dumnezeu. Fugind de acasa, a ajuns la Edesa, unde a petrecut saptesprezece ani langa o biserica, in post, rugaciune si milostenie. Unui credincios i s-a descoperit in vis ca Alexie este “omul lui Dumnezeu”, avand in suflet pe Duhul Sfant. Spre a nu fi slavit de oameni, el a parasit acel loc, ajungand din nou la Roma. Prezentandu-se tatalui sau ca un calator sarman, acesta fara a-si cunoaste fiul, i-a ingaduit sa-si faca o coliba in apropierea casei parintesti, unde a petrecut alti saptesprezece ani, suferind batjocura si lipsuri, dar fiind iubit de cei saraci pe care-i povatuia si-i miluia din hrana primita. Aici a raposat la 17 martie, 411, in timpul imparatului Honorius. El a fost intr-adevar “sarac cu duhul” pentru ca a privit fara incetare la desavarsirea dumnezeiasca si, straduindu-se sa se apropie de ea, si-a dezlipit inima de avutiile pamantesti, socotindu-le desertaciuni.

Rasplata celor saraci cu duhul este dobandirea Imparatiei lui Dumnezeu. Mantuitorul le-a promis acestora o rasplata prezenta, spunandu-le: “a lor este Imparatia cerurilor” (Mt. 5, 3). Cu alt prilej, Domnul a zis: “Imparatia lui Dumnezeu este inauntrul vostru” (Lc. 17, 21). Iar Sfantul Apostol Pavel ne arata ca “Imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate si pace si bucurie in Duhul Sfant” (Rom. 14, 17). Daca cei lacomi si alipiti de forta gravitationala a materiei au inima chinuita si sunt nemultumiti, saracii cu inima se bucura de adanca pace. Ei au pacea unui vas ancorat intr-un liman sigur. Punandu-si nadejdea in numele Domnului si necautand “la desertaciuni si la nebunii mincinoase” (Ps. 39, 5), cel sarac cu inima este fericit inca de pe pamant, iar in viitor i se va darui slava si bucuria cerului.

“Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia”

Oamenii acestei lumi, cu judecata lor marginita, fericesc pe cei bogati si puternici, pe cei ce mananca bine si au parte de ras, veselie si petreceri. Unii ca acestia privesc lipsurile, suferintele, intristarea si plansul cu amaraciune si dezgust, temandu-se de ele. Venind in lume, Mantuitorul rosteste cu privire la necazuri si lacrimi o alta judecata, le socoteste izvoare de fericire si trepte de intrare in Imparatia cerurilor. Cand nu reusim ceva, cand ni se intampla un lucru neplacut, cand avem o paguba, cand moartea ne rapeste o persoana iubuta, atunci ne copleseste jalea si plansul. De o astfel de durere au avut parte proorocul David (Ps. 101, 5, 10), dreptul Iov (Iov 30, 16-17) si Insusi Mantuitorul nostru Iisus Hristos, la mormantul lui Lazar din Betania si in gradina Ghetsimani (In. 11, 37; Mt. 26, 38). De aici se vede ca supararile si plansul fac parte din soarta noastra de oameni. Insa noi trebuie sa dam dovada de curaj si sa nu ne pierdem nadejdea (Sirah 30, 23-24; I Tes. 4, 13).

Prin cuvintele “Fericiti cei ce plang” (Mt. 5, 4), Domnul ne invata ca suferinta si plansul, izvorate din pocainta, sunt mijloace care duc la fericire. Precum munca este un izvor de castig, studiul o cale de a dobandi cunostinte, asa intristarea poate duce la pocainta si la mangaiere. Iisus nu fericeste pe cei stapaniti de intristare lumeasca, ci se refera la lacrimile de pocainta care – cum spune cuviosul Teodor al Edesei – “castiga indurarea Stapanului pentru greselile noastre si inaripeaza dorul spre cele de sus”. Mantuitorul nu-i fericeste pe cei ce plang pentru ca le lipsesc bunuri materiale, pe cei ce plang de ciuda ca au fost jigniti, pe cei ce plang de necaz ca au fost prinsi si pedepsiti pentru raul savarsit. Aici este vorba numai de cei ce-si plang pacatele prin care au mahnit pe Dumnezeu, ca fiul pierdut, ca Zaheu vamesul, ca apostolul Petru si cei care plang din dorul dupa desavarsire “Caci intristarea cea dupa Dumnezeu aduce pocainta spre mantuire, fara parere de rau; iar intristarea lumii aduce moarte” (II Cor. 7, 10).

Parerea de rau pentru pacat este bisturiul care sparge infectia. Cand lacrimile izvorasc din amaraciunea si durerea pentru pacatul savarsit, cand ele sunt marturia unei cainte sincere si zguduitoare, atunci sunt, intr-adevar, aducatoare de iertare si innoire. Lacrimile de pocainta sunt, pentru pacatosii care se pocaiesc, ceea ce este apa pentru cei ce se boteaza. Ele sunt imbucuratoare ca roua care da stralucire florilor de dimineata. Lacrimile nu aduc numai o liniste momentana, ci fac lumina inauntrul nostru, purifica ochiul launtric al credinciosului sau constiinta lui. Sfantul Ioan Scararul scria: “Precum focul topeste trestia, asa lacrima curateste toata partea vazuta si gandita”.

Pe langa plansul pentru pacat, exista si plansul iubirii de Dumnzeu de care nu se despart nici cei desavarsiti. Despre cei cu viata imbunatatita ni se spune ca varsau siroaie de lacrimi in rugaciunea lor. Acesta este “plansul dupa Dumnezeu”, cum il numesc Sfintii Parinti. Sfantul Simeon Noul Teolog zice: “Plansul este indoit in lucrarile lui. Unul este ca apa, care stinge prin lacrimi vapaia patimilor si curateste sufletul de intinaciunea pricinuita de ele; altul este ca focul, care face viu, prin prezenta Sfantului Duh, si reaprinde si incalzeste si face infocata inima si o inflacareaza de dragostea si de dorul lui Dumnezeu.”. Inima, cuprinsa de dor si de entuziasm infocat dupa Dumnezeu, striga: “Indulcitu-m-ai cu dorul Tau, Hristoase, si m-ai schimbat cu dragostea Ta cea dumnezeiasca”.

Despre puterea lacrimilor ne putem edifica citind viata unui talhar vestit din Tracia, care a trait pe vremea imparatului bizantin Mauriciu, la sfarsitul secolului al VI-lea. El era spaima acelor tinuturi si nimeni nu-l putea prinde. Afland ca imparatul este gata sa-l ierte, vine la Bizant unde, dupa ce primeste iertarea, se imbolnaveste si este dus la spital. Aici isi plange pacatele incat uda cu lacrimi asternutul sau si basmaua ce o avea cu el. Pe cand plangea cu amar, boala il invinse si trecu in lumea cealalta. Tocmai in acea noapte medicul a visat ca diavolii se pregateau sa duca sufletul talharului in iad. Insa deodata au aparut doi ingeri care tineau in mana o cumpana si demonii s-au repezit sa puna pe unul din talere hartiile cu pacatele talharului incat taleru s-a lasat in jos. Atunci ingerii, ingrijorati, cautau sa gaseasca ceva bun in viata talharului pentru a pune pe celalalt taler, dar nu gasira nimic. Unul insa observa la capul acestuia mahrama udata cu lacrimile pocaintei. Punandu-o pe talerul gol, zapisele diavolilor se risipira in toate partile. In acel moment, medicul se trezi, se indrepta spre patul bolnavului, pe care-l gasi mort, iar langa el basmaua uda cu lacrimi. Din aceasta intamplare vedem limpede ca lacrimile sunt semnul pocaintei adanci a omului, care atrag milostivirea si iertarea lui Dumnezeu.

Rasplata celor ce plang este mangaierea dumnezeiasca. Cel ce plange e fericit fiindca scapa de tirania poftelor si din inchisoarea faradelegilor sale. El simte mangaierea si bucuria pe care a simtit-o slabanogul caruia Iisus i-a spus: “Omule, iertate iti sunt pacatele tale” (Lc. 5, 20). Progresand in viata duhovniceasca, el descopera tot mai mult mangaierea lacrimilor. Dupa ce plansul duhovnicesc ne-a curatit de patimi, zice Sfantul Simeon Noul Teolog “atunci, mangaiati de Duhul dumnezeiesc, lacrimile pricinuitoare de bucurie ale umilintei ne umplu de o bucurie si de o dulceata de negrait”. Celor ce plang pentru pacate, Mantuitorul le promite bucuria din Imparatia cerurilor, unde “Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii lor” (Apoc. 7, 17).

“Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul”

Traind in societate, semenii nostrii se pot opune uneori vointei noastre, drepturile nu sunt totdeauna respectate si de multe ori putem fi pagubiti si jigniti. In astfel de situatii, firea noastra pacatoasa ne indeamna sa ne maniem, sa ne infuriem, sa ne razbunam cu cruzime impotriva dusmanilor si chiar sa lovim. Hristos Domnul, Care a rabdat lipsa de credinta a celor din neamul sau, Care a fost indulgent cu slabiciunile si frica Apostolilor Sai si a primit moartea ca un Miel nevinovat, ne invata blandetea si ne spune: “Invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima” (Mt. 11, 28). Blandetea a caracterizat pe Sfintii Apostoli, pe care Mantuitorul i-a trimis in lume ca pe niste oi in mijlocul lupilor (Mt. 10, 16). Ea trebuie sa fie principala virtute a oricarui crestin, caci Domnul numeste adesea pe credinciosi “oi” (In. 10, 1) si “miei” (In. 21, 15), animale recunoscute ca cele mai blande.

Blandetea este cel dintai rod al bunatatii si al iubirii aproapelui. Ea este o stare cumpanita si linistita a sufletului, insotita cu silinta de a nu supara si a nu se supara de nimic. Ea este o putere a sufletului desavarsit prin care omul isi pastreaza calmul si seninatatea in mijlocul necazurilor ce-i vin de la semenii sai. Sfantul Marcu Ascetul arata ca “blandetea este temelia rabdarii, ajutatoarea fratietatii, frana impotriva enervarii, imitarea lui Hristos si pricina de bucurie”. Prin blandete se izoleaza raul, se curma galceava si scanteia razboiului nu ia foc. Cel bland nu carteste impotriva lui Dumnezeu, nici a semenilor, nu-si bate joc, nu graieste de rau, nici nu osandeste pe semenii sai. El nu se manie si nu se razbuna cand este infruntat si jignit. De aceea, inteleptul Solomon graieste: “Cel incet la manie e mai de pret decat un viteaz, iar cel ce-si stapaneste duhul e mai de pret decat cuceritorul unei cetati” (Pilde 16, 32).

De blandete da dovada acel credincios care priveste ocara sau nedreptatea ca venind din partea lui Dumnezeu in vederea unui bine ce-l va primi mai tarziu (cf. II Regi 16, 12). Culmea blandetii sta in iubirea fata de cei ce ne pricinuiesc necazuri si suparari, poruncita de Mantuitorul prin cuvintele: “Binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Mt. 5, 44). Sfantul Ioan Scararul defineste blandetea “pastrarea seninatatii interioare si a iubirii fata de cel ce ne supara cand este de fata”. Blandetea ne invata sa nu raspundem cu rau celor ce ne batjocoresc, sa ocolim orice prilej de vrajba. Cu asprime si cel bun se inaspreste, pe cand cu blandetea se face bun si cel rau. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: “Cand un om manios intalneste pe un om bland, este ca si cum s-ar scufunda in apa un fier care arde”. O minunata lectie de blandete ne da Sfantul Macarie cel Mare. Odata mergea cu un ucenic prin pustie. Inaintand mai repede, ucenicul a intalnit o raspantie de drum pe un preot pagan caruia s-a adresat cu manie: “Du-te din calea mea, tu slujitor al diavolului”. Preotul pagan, maniindu-se, l-a lovit cu un baston pe acest tanar, care a cazut la pamant ametit. Plecand mai departe, preotul pagan il intalneste pe Macarie si ii zice: “Dumnezeu sa-ti ajute, iubite frate, si sa-ti lumineze calatoria”. Miscat de acest salut, popa idolesc ii zise: “Cum de ma numesti frate, ca doar sunt pagan si tocmai mai inainte ti-am trantit la pamant ucenicul”. Macarie ii raspunse: “Acum, cu atat mai mult, iti doresc drum bun, dupa ce ai apucat pe un drum rau, al razbunarii. Iar frate te numesc pentru ca toti avem un Tata, pe Dumnezeu”. Vorbirea binevoitoare a Sfantului Macarie l-a emotionat profund pe preotul pagan si, dupa o lunga convorbire, a cerut sa fie botezat si s-a increstinat. Iata cum blandetea cucereste inima si face bun pe cel rau.

Blandetea este echilibrul spiritual fata de sine si fata de semeni. Un asemenea echilibru aduce celui ce-l poarta un titlu de mare noblete: “om bland”. Cei blanzi sunt scutiti de multe suparari si tulburari, capata o buna inraurire asupra celor din jur si pot sa stinga ura si mania indreptate impotriva lor. Fiind impacati cu Dumnezeu, cu semenii si cu sine, cei blanzi se bucura de o stare de liniste si siguranta deplina. Innobilandu-se necontenit pe sine, omul bland emana din fiinta sa o mare putere de transformare a societatii. Pe calea blandetii, el patrunde in sufletele oamenilor si, prin puterea blandetii, el castiga simpatia si bunavointa oamenilor. Numai aceia care au inima blanda, plina de sentimente de ingaduinta si rabdare, pot afla cu adevarat “odihna sufletelor” (Mt. 11, 29).

Rasplata promisa celor blanzi este mostenirea pamantului. Aceasta fagaduinta poate fi interpretata si ca o proorocie pentru urmasii lui Hristos care, prin blandete, aveau sa stapaneasca sufleteste lumea, cucerind-o pentru viata crestina. Viata si atitudinea celui bland este tonica in domeniul aplanarii conflictelor dintre oameni. Prin forta spirituala a celui bland participam si noi la mostenirea scumpa crescuta din legea fratiei, a respectului si iubirii fata de om ca chip al lui Dumnezeu. Pamantul fagaduit celor blanzi este “pamantul celor vii” (Ps. 114, 9), unde moartea n-are loc de salasluire, iar viata este fara de sfarsit. Cei ce intrupeaza blandetea Mantuitorului traiesc cu nadejdea ca, pentru blandetea, rabdarea si smerenia lor, vor primi dincolo de taramul acestei vieţi, ca moştenire veşnică, ”pământul cel nou” ( II Petru 3, 13 ; Apocalipsa 21, 1 ).

“Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura”

Dreptatea sociala este o virtute morala prin care se da fiecarui om ceea ce i se cuvine, cum arata Fericitul Augustin. Traind in societate, oamenii sunt datori sa respecte cele ce apartin semenilor lor: numele lor bun, demnitatea lor personala, averea si viata lor. De asemenea, oamenii sunt datori sa respecte legile si bunurile statelor, sa se supuna autoritatilor, sa plateasca impozitul datorat, sa cinsteasca pe dregatori. O astfel de dreptate este temelia ordinii intr-o societate. Proorocul Isaia spunea: “Roada dreptatii va fi linistea si nadejdea” (Is. 32, 17). Dreptatea este placuta lui Dumnezeu, “ca drept este Domnul si dreptatea a iubit si fata Lui spre cel drept priveste” (Ps. 10, 7). Cuvantul “dreptate” poate fi interpretat, deci, ca o virtute sociala pentru care crestinul trebuie sa ravneasca si sa lupte. Cand este implinitorul dreptatii in lume, el poate fi fericit.

Totusi, in Fericirea a patra Mantuitorul nu se refera la dreptatea sociala, ci la sfintenie, sau la desavarsirea sufleteasca, care se dobandeste prin implinirea datoriilor fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Aici Domnul ii declara binecuvantati pe acei credinciosi care au atata ravna de a implini voia lui Dumnezeu, incat dorinta desavarsirii ii chinuieste ca o foame si sete arzatoare. Cei flamanzi si insetati de dreptate sunt tosi aceia care doresc cu multa ardoare si staruinta sa realizeze si sa se realizeze binele in toate formele lui. Caci cuvantul “dreptate” are sensul din Vechiul Testament, insemnand cucernicia, virtutea in general, pe scurt, desavarsirea morala crestina. Dorinta dupa realizarea binelui trebuie sa fie fireasca si continua, ca o nevoie vitala, cum sunt foamea si setea de hrana trupeasca.

Modelul sublim si vesnic al desavarsirii noastre este Hristos in Care ne-am imbracat prin Botez si al Carui nume il purtam. El ne-a aratat ca omul nu poate fi pe deplin multumit atunci cand i se implinesc numai dorintele trupesti. Cand a fost ispitit de diavol in pustiul Carantaniei si i-a cerut sa prefaca pietrele in paini, Iisus i-a raspuns acestuia: “Nu numai cu paine va trai omul” (Mt. 4, 4). In alta imprejurare, Mantuitorul a spus: “Mancarea Mea este sa fac voia Celui ce M-a trimis pe mine si sa savarsesc lucrul Lui” (In. 4, 34). Daca mancarea Domnului este implinirea voii Tatalui, iar voia Tatalui este mantuirea noastra, mancarea Domnului este mantuirea noastra. Aceasta mantuire se realizeaza vietuind in Hristos, prin Care viata noastra se sustine si sporeste.

Niciodata nu trebuie sa fim multumiti de noi insine, ci sa tindem a face mai mult, caci starea pe loc in viata crestina inseamna regres. Cine se socoteste drept si bun, acela intepeneste pe drum, se pietrifica precum s-a facut stalp de sare femeia lui Lot care a privit inapoi (Fac. 19, 26). Sfantul Apostol Pavel zicea: “Nu socotesc ca am si dobandit indreptarea, ori ca sunt desavarsit, ci o urmaresc ca doar o voi cuceri” (Filip. 3, 12). Iar Sfantul Grigorie de Nyssa afirma: “Noi trebuie sa flamanzim de mantuirea noastra, sa insetam de voia dumnezeiasca. Iar a inseta de mantuirea noastra inseamna a cauta unirea lui Hristos, prin predarea noastra lui, din iubire”. Numai in Hristos Care s-a intrupat pentru noi avem hrana nesfarsita care ne ridica din toate neputintele si ne umple de viata fara de sfarsit. Sufletul nostru, zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, nazuieste dupa Izvorul si Ziditorul Sau: “In ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Insetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu” (Ps. 41, 1-2). Un astfel de dor irezistibil dupa cer l-a avut Sfantul roman Ioan Iacob de la Neamt (Hozevitul). Dornic de o viata mai desavarsita, a plecat in anul 1936 de la Manastirea Neamtu in Tara Sfanta. Stabilindu-se la Manastirea “Sfantul Sava”, a trait ca un inger in trup de muritor, biruind ispitele care veneau de la oameni si de la diavoli. Ajuns egumen la schitul romanesc de la Iordan, virtutile lui au inflorit in intreaga lor stralucire. Nemultumit de sine si dornic de a stabili o intimitate vitala cu Hristos, se retrage la pestera “Sfanta Ana” din pustia Hozeva unde, prin osteneli aspre, post indelungat, rugaciune neincetata si priveghere atinge nepatimirea si culmea desavarsirii. Stiind dinainte data mortii, moare la 5 august 1960, in varsta de 47 de ani, iar moastele sale izvorasc mireasma, daruri si binecuvantari. El, care a facut din dorul de pustie dor de patria cereasca, ne indeamna: “Precum alearga caprioara/ Grabindu-se catre izvor/ Asa sa alergam spre Domnul/ Inaripati cu sfantul dor”.

Rasplata fagaduita de Mantuitorul celor ce-L cauta cu iubire mistuitoare, adica celor ce cauta “Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui” (Mt. 6, 33) este saturarea. Aceasta saturare promisa trebuie inteleasa ca o implinire a nazuintelor dupa desavarsire si sfintenie, in viata aceasta numai partial, iar in viata viitoare in mod deplin (cf. Mt. 19, 29). Daca placerile legate de bunurile materiale nu satisfac desavarsit, implinirea voii lui Dumnezeu da o satisfactie neincetata, cum spunea Iisus, la fantana lui Iacob, catre femeia samarineanca: “Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai inseta in veac” (In. 4, 14). Aceasta inseamna ca cel ce se infrupta din darurile Duhului Sfant, “Vistierul bunatatilor”, are multumire multa aici pe pamant, iar in vesnicie se vor bucura deplin. Acolo, vazandu-L pe Domnul fata catre fata, “nu vor mai flamanzi, nici nu vor mai inseta, caci Mielul, Cel ce sta la mijlocul tronului, ii va paste pe ei si-i va duce la izvoarele apelor vietii” (Apoc. 7, 16-17).

“Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui”

Cat timp traieste pe pamant, fiinta omenesca indura multe si felurite suferinte. Unii sunt bolnavi iar altii sunt singuri si parasiti. Unii n-au pe nimeni sa-i ingrijeasca si sa-i mangaie. Altii traiesc in mare mizerie incat la moartea lor nu se gaseste nimeni sa-i ingroape. In astfel de situatii, crestinul trebuie sa raspunda cu un sentiment de mila si sa actioneze cu fapte de indurare. Mila fata de aproapele este o fiica a iubirii de oameni, caci zice Sfantul Grigorie de Nyssa: “Mila este impreuna patimirea fata de cei cazuti in suferinta”. Indurarea crestina izvoraste din iubirea fata de Dumnezeu si de aproapele (Mt. 22, 36-39) si consta din ajutorarea celor aflati in nevoie.

“Binefacerea este ceva maret si dumneteiesc – zicea Sfantul Ciprian. Ea este o mare mangaiere a credinciosilor, un adapost mantuitor, o ancora a nadejdii. Ea este adevarata si cea mai mare slujire a lui Dumnezeu, o slujire cu ajutorul careia crestinul dobandeste har, Il castiga pe Hristos ca judecator indurat”. Prin milostenie ne asemanam lui Dumnezeu Cel “mult-milostiv” (Ps. 85, 14) si Il urmam pe Fiul Sau Iisus Hristos, a Carui invatatura, activitate si viata intreaga a insemnat o revarsare a bunatatii, milei si dragostei Tatalui ceresc. Mantuitorul ne-a iubit nu cu un sentiment dulceag, ci cu o iubire marturisita printr-o totala daruire de Sine, pana la jertfa de pe Cruce. Cand ii vedea pe oropsitii vietii, le striga: “Mila Mi-e de popor” si indata turna balsamul tamaduitor peste ranile celor suferinzi si cu o inima zdrobita. El ne-a spus: “Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (In. 15, 12). Indemnandu-ne sa ascultam aceasta porunca, Sfantul Grigorie de Nazianz zice: “Fa-te celui lipsit dumnezeu, urmand milei lui Dumnezeu”.

Hristos, Modelul perfect al milosteniei (Mt. 11, 28; 15, 32), ne-a aratat ca de felul cum ne vom achita de aceasta datorie atarna soarta noastra vesnica, raiul sau iadul. El i-a fericit pe cei milostivi (Mt. 5, 7) pentru ca intr-adevar “mai fericit este a da decat a lua” (Fapte 20, 35). “Cel ce pe sarac ajuta, pe Dumnezeu imprumuta” zice un dicton vechi. Langa mana care ti se intinde dupa ajutor sta, nevazut, mana lui Hristos Care a zis: “Intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut” (Mt. 25, 40). Aceasta convingere o avea un om din Constantinopol care s-a deprins sa fie milostiv de la varsta de zece ani cand preotul a spus in predica ca cel ce da saracului pune chiar in mainile lui Hristos. Mergand acasa ingandurat si indoielnic, a vazut pe cineva dand paine unui sarac zdrenturos si in clipa aceea chiar Iisus statea alaturi luand in mainile Sale painea si binecuvantandu-l pe cel milostiv. De atunci omul din Constantinopol era convins ca tot ce da saracului da lui Hristos. Si marturiseste ca tot timpul vede chipul lui Hristos stand deasupra capului saracilor. De aceea este cuprins de frica si face milostenie dupa putere.

“Chipurile de a milui – cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur – sunt felurite si porunca aceasta este intinsa”. Ele sunt cuprinse sintetic de Sfanta Biserica in cele sapte fapte ale indurarii sufletesti. Faptele indurarii trupesti sunt: a satura pe cel flamand (Mt. 25, 35); a adapa pe cel insetat (Mt. 25, 35; 10, 42); a imbraca pe cel gol (Mt. 25, 36; Iac. 2, 15); a primi in casa pe cel strain (Mt. 25, 35); a cauta pe cel bolnav (Mt. 25, 36; II Cor. 1, 4); a cerceta pe cel robit (Mt. 25, 36); a ingropa pe cel raposat (In. 19, 38-42). Faptele indurarii sufletesti sunt: a indrepta pe cel ce greseste (Iac. 5, 20); a invata pe cel nestiutor (I Tim. 2, 4); a sfatui pe cel indoielnic (Fapte 17, 27); a ne ruga pentru aproapele (Efes. 6, 18; I Tim. 2, 1); a mangaia pe cel intristat (Rom. 15, 4); a rabda pe cei ce ne pricinuiesc necazuri (Lc. 21, 19; I Pt. 2, 19-21); a ierta celor ce ne gresesc (Mt. 6, 12-15).

Milostenia este buna si bineplacuta cerului daca e facuta in numele Domnului nu din interes, pentru vreun folos personal sau pentru recunostinta de la oameni (Lc. 14, 12-14). Milostenia cu adevarat crestina trebuie sa izvorasca dintr-o iubire sincera fata de aproapele si sa fie facuta cu discretie, nu intr-un duh de mandrie (Mt. 6, 2-4). Poporul nostru are o zicala plina de intelepciune: “Fa binele si arunca-l in apa”. Adica, nu calcula folosul ce l-ai putea avea, ajutand pe cineva, ci fa-o dezinteresat, pentru slava lui Dumnezeu si pentru binele semenilor. Sa savarsim binele cu darnicie si cu convingerea ca Domnul a fagaduit mila si imparatia Sa celor milostivi.

Cea dintai rasplata pe care ne-o ofera facerea de bine este bucuria inimii (cf. Isaia 58, 8). Cei milostivi primesc in viata pamanteasca ajutorul si ocrotirea lui Dumnezeu (Ps. 40, 1; Tobit 11, 14). Pentru milostenia noastra Domnul ne va ierta pacatele, cum spune Sfantul Apostol Petru: “dragostea acopera multime de pacate” (I Pt. 4, 8; cf. Iac. 5, 20). Daca suntem buni cu semenii nostri vom scapa de focul iadului fiindca “milostenia izbaveste de la moarte” (Tobit. 12, 9) si “mila biruieste in fata judecatii” (Iac. 2, 13). Sfantul Ioan Gura de Aur ne spune ca noi, crestinii, cu milostenia putem cumpara raiul, nu doar ca acesta ar fi ceva de cumparat cu bani, ci pentru ca Domnul a fagaduit mila si Imparatia Sa celor milostivi. De aceea, Sfantul Apostol Pavel ne indeamna sa facem ce e bine, sa ne inavutim in fapte bune, sa fim darnici, sa fim cu inima larga, agonisindu-ne buna temele in veacul viitor, ca sa dobandim viata vesnica (cf. I Tim. 6, 18-19).

“Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”

Inima omului este forul intern sau centrul vital al gandurilor, sentimentelor si dorintelor care stau la baza cuvintelor si faptelor noastre. O inima curata este podoaba vietii noastre duhovnicesti, palat pretios in care domneste Hristos (cf. In. 14, 23). De aceea, in aprecierea morala a activitatii crestinului, Mantuitorul a subliniat insemnatatea celor dinlauntrul inimii. El a oprit nu numai omorul, interzis in Legea Veche, ci si mania pentru ca “din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule” (Mt. 15, 19). De asemenea, a mai spus: “Omul bun, din visteria cea buna a inimii sale, scoate cele bune, pe cand omul rau, din visteria cea rea a inimii lui scoate cele rele. Caci din prinosul inimii graieste gura lui” (Lc. 6, 45). Intr-adevar, poftele si gandurile rele sunt semintele din care rasar pacatele, dar, in acelasi timp, ele insele constituie pacate grele, atunci cand le-am dat consimtamantul.

Mantuitorul nostru, Care a cunoscut adancul tainic al fiintei umane, pretuieste foarte mult curatia inimii si fericeste pe cei neprihaniti. Cei curati cu inima sunt in primul rand cei nevinovati, lipsiti de viclesug, ca Natanael (In. 1, 47) si ca pruncii (Mt. 18, 3-4). Apoi poseda curatia inimii aceia care, prin eforturi staruitoare, au smuls radacinile pacatului din fiinta lor cultivand, in locul acestora, ganduri si sentimente frumoase. Sfantul Ioan Gura de Aur crede ca prin curatia inimii trebuie sa intelegem lipsa oricarui pacat in general si cu deosebire a pacatului desfranarii. De multe ori gandurile lumesti si ingrijorarile excesive, necazurile si preocuparile impiedica inima noastra sa vada lumina poruncilor dumnezeiesti. Fara aceasta lumina viata noastra devine tot mai nefericita incat simtim nevoia sa ne rugam cu psalmistul David: “Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele” (Ps. 50, 11).

Asemanand inima cu ochiul, Iisus spune: “Luminatorul trupului este ochiul. De va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat. Iar de va fi ochiul tau rau, tot trupul tau va fi intunecat” (Mt. 6, 22-23). Ochiul este organul vederii pamantesti, iar inima este organul contemplarii lui Dumnezeu. Dupa cum numai ochiul sanatos si curat poete vedea limpede, tot asa numai cel cu o inima curata, neacoperita de ceata gandurilor si a poftelor rele, poate oglindi stralucirea chipului lui Dumnezeu. Cand ochiul sufletului e intunecat de pacat, lumina lui nu mai poate fi o calauza buna vietii pe calea mantuirii. Curatind ochiul launtric al inimii de bezna patimilor, vom putea creste de la chip spre asemanarea cu Dumnezeu, cel mai inalt ideal imbiat vreodata omului.

Spre acest tel al sfinteniei au tins adevaratii credinciosi, facand inima lor locasul lui Hristos, asemenea Sfantului Ignatie Teoforul (m. 107). Acesta a trait pe vremea imparatului Traian si a fost episcop in Antiohia Siriei. Se spune ca el este acel copil pe care Iisus, luandu-l in brate, a spus: “De nu veti fi ca pruncii, nu veti intra in Imparatia cerurilor” (Mt. 18, 3). Pentru credinta sa in Hristos a fost dus la Roma spre a fi aruncat la fiarele din circ. In drumul sau spre moarte, el avea mereu numele lui Iisus pe buzele sale. Intrebandu-l paganii de ce isi aminteste de acest nume, el le-a raspuns ca-L marturisea cu gura pe Acela pe Care totdeauna L-a purtat in inima sa. De aceea Ignatie dorea moartea cu caldura, o astepta ca pe un moment de culminanta fericire in care sa se uneasca deplin cu Domnul. “Lasati-ma sa fiu mancat de dintii fiarelor – zicea el – ca sa ma fac paine neprihanita lui Hristos”. Sosind in amfiteatrul de la Roma, a fost sfasiat de leii din arena, ramanand din trupul sau doar cateva oase mari si inima pe care scria numele lui Hristos. Pentru marea lui dragoste din inima fata de Domnul i se spune Teoforul, adica “purtatorul de Dumnezeu”. De aici se vede maretia omului neprihanit. Bine spunea Sfantul Efrem Sirul: “Pamantul nu poate purta pasii lui Dumnezeu, dar o inima curata Il poarta in ea”.

Unde lipseste curatia inimii apare razboiul launtric, coruptia, domina pornirilor dobitocesti asupra duhului, destrabalarea, divorturile, criminalitatea, violenta si razboiul. De aceea, inteleptul biblic indeamna: “Pazeste-ti inima mai mult decat orice, caci din ea tasneste viata” (Proverbe 4, 23). Curatia inimii este conditia principala a unei fapte cu adevarat crestine, caci din sufletul omenesc imbunatatit odraslesc atatea lucruri bune: castitatea trupeasca, evlavia roditoare, eficienta in munca si generozitatea iubitoare. Inima curata e impodobita prin excelenta cu dragostea de Dumnezeu si de aproapele, care constituie izvorul bogat si curat al tuturor faptelor bune. Puritatea este, totodata, o sursa binecuvantata de sanatate si intelepciune, de integritate spirituala si morala. Oamenii frumosi, cu privirile senine, cu fetele frumoase si sangele curat sunt cei care traiesc potrivit Legii dumnezeiesti, mentinandu-si mintea libera de orice patima rea si inima straina de orice pofta dezordonata si pacatoasa.

Rasplata celor neprihaniti este vederea lui Dumnezeu. Desigur, omul nu poate sa-L vada cu ochii sa-i pe Dumnezeu in fiinta sau esenta Sa, pentru ca “pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata” (In. 1, 18). Dar Cel nevazut prin fire se face vazut in fapturile Sale (cf. Rom. 1, 20), intocmai ca mesterul care isi intipareste in constiinta, in inima, dupa cuvantul lui Iisus Care zice: “Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu si Tatal Meu il va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el” (In. 14, 23). Dupa cum metalul curatit de rugina straluceste la soare si trimite raze si scanteieri, tot asa se intampla si cu omul dinauntru. In inima curata se oglindeste lumina cereasca a dumnezeirii (cf. Lc. 17, 21). Insa vederea lui Dumnezeu in viata prezenta nu este deplina fiindca “acum vedem ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata” (I Cor. 13,12). Proorocia Mantuitorului cu privire la plata celor curati cu inima se va realiza deplin in imparatia lumii de dincolo. In cartea Apocalipsei citim ca dreptii, invrednicindu-se a petrece cu Cel Preainalt, “Ii vor sluji Lui si vor vedea fata Lui si numele Lui va fi pe fruntile lor” (Apoc. 22, 3-4).

"Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema"

Prin pacatul neascultarii stramosului Adam ne-am osandit si ne-am facut vrajmasi lui Dumnezeu, "fii ai maniei" (Efes. 2, 3), pierzandu-ne in moarte (cf. Rom. 6, 23). Moartea e punctul extrem al starii noastre de instrainare si vrajmasie in care ne-am situat fata de Dumnezeu prin pacat. Dar la "plinirea vremii" venind in lume Fiul lui Dumnezeu ne-a impacat cu Tatal "desfiintand vrajmasia in trupul Sau" (Efes. 2, 15) si "facand pace prin sangele Crucii Lui" (Colos. 1, 20). In noaptea Nasterii Domnului ingerii aduc solia pacii: "Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire" (Lc. 2, 14). Noi care "ne-am impacat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Sau" (Rom. 5, 10) suntem chemati sa-L urmam pe Hristos, "pacea noastra" (Efes. 2, 14). Pacea, intemeiata pe adevar si dreptate, trebuie sa fie legea noastra de vietuire.

Toate bunurile pamantului nu pot sa ne fie placute fara pace, pentru ca fara aceasta nici nu ne putem bucura de ele, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Pacea ofera conditiile indispensabile si prielnice pentru viata si activitatea noastra in vederea prosperitatii si a fericirii. De aceea, Mantuitorul ii fericeste pe cei ce se straduiesc neincetat pentru realizarea si mentinerea pacii (Mt. 5, 9). Dupa invatatura Bisericii "facatorii de pace" sunt, in primul rand, cei ce savarsesc jertfa cea fara de sange, rugaciuni si posturi pentru impacarea noastra cu Dumnezeu, pentru ca "pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa pazeasca inimile noastre si cugetele noastre intru Hristos Iisus" (Filip. 4, 7). Biserica este facatoarea de pace, prin excelenta, intrucat este fidela propovaduitoare si slujitoare a pacii sfinte, rugatoare si osarduitoare pentru ca sa fie pace si infratire pe pamant. Aproape in toate slujirile ei, ea se roaga "pentru pacea de sus", "pentru pacea a toata lumea", impartasind si dorind "pace tuturor", intru pacea Mirelui ei.

Facatori de pace sunt, de asemenea, toti cei care iarta pe dusmanii lor si, prin interventii intelepte si prin comportare exemplara, contribuie la stingerea certurilor si conflictelor dintre oameni, impacandu-i si ajutandu-i sa traiasca in prietenie. De dragul pacii trebuie sa facem unele concesii, "sa ne purtam sarcinile unii altora" (Gal. 6, 2), sa ne pazim de contrazicerea fara motiv serios si de tot ceea ce ar putea cauza vreo dezbinare. In aceasta privinta, Sfantul Apostol Petru indeamna: "Cel ce voieste sa iubeasca viata si sa vada zile bune sa-si opreasca limba de la rau si buzele sale sa nu graiasca viclesug; sa se fereasca de rau si sa faca bine; sa caute pacea si s-o urmeze" (I Pt. 3, 10-11). Din dragoste pentru Dumnezeu, credinciosul iubitor de pace foloseste toate armele credintei cu scopul de a ramane in comuniune frateasca cu semenii sai sau se impaca cu dansii cand s-a aprins mania, cearta sau razboiul. El iarta celui ce i-a gresit si cu bunatatea il dezarmeaza pe adversar, ii inmoaie inima si-l aduce la pace, biruind astfel raul cu binele (cf. Rom. 12, 19-21).

Facatorii de pace sunt, pe buna dreptate, considerati si aceia care stabilesc armonia cuvenita intre pornirile trupului lor si vointa sufletului, prin stapanirea deplina exercitata de suflet. Mantuitorul a venit sa aduca in suflete linistea pe care o da cugetul curat si usurat de povara pacatului. Aceasta pace launtrica adusa de Iisus este fiica iubirii si sora a iertarii. Pacea sufletului cu Dumnezeu este starea de armonie interioara care preface pornirile rele din om in forte binefacatoare. In acest inteles scrie Fericitul Augustin: "Fierbe cineva impotriva ta? Lasa-l sa fiarba! Tu, roaga-te! Uraste numai febra sufletului sau". Din cele spuse, ca si din experienta personala, cunoastem ca pacea este rezultatulunei biruinte sufletesti, este o victorie asupra omului impatimit din noi si se castiga cu pretul unor mari jertfe.

Despre insemnatatea duhovniceasca a pacii lucratoare ne edifica un minunat exemplu din Vietile Sfintilor. Acolo citim ca odata, pe cand Cuviosul Macarie Egipteanul se ruga in chilia sa, a auzit un glas din cer zicandu-i: "Macarie, inca n-ai ajuns la masura virtutii ca si cele doua femei din cetate". In dimineata urmatoare, batranul pustnic se scula, isi lua toiagul si o porni spre orasul unde locuiau cele doua femei. Ajuns la casa lor, a fost intampinat cu bucurie. Apoi le-a rugat sa-i spuna care este randuiala vietii lor, cum au reusit ca, in lume fiind, sa ajunga la desavarsire. La inceput ele au refuzat sa-i raspunda, dar la staruinta pustnicului au raspuns astfel: "Noi nu ne cunoastem dintru inceput. Acum suntem sotiile a doi frati. Astazi se implinesc cincisprezece ani de cand petrecem in aceeasi casa si nu ne amintim sa ne fi dorit rau una alteia sau sa ne fi certat vreodata, ci am trait in pace si buna intelegere pana acum. Nu demult am facut juramant sa nu ne despartim niciodata si sa nu ne jignim cu nici un cuvant nesocotit pana la moartea noastra". Auzind aceasta, Sfantul Macarie s-a minunat cum virtutea pacii inalta pe om la desavarsire.

Facatorii de pace implinesc o lucrare asemanatoare cu cea savarsita de Fiul lui Dumnezeu, biruind cu harul creator al pacii raul si dusmania dintre oameni. De aceea, acestia primesc de la Domnul o numire harica si nobila, asemanatoare cu a lui Hristos, Imparatul pacii intru istorie si eternitate: "facatorii de pace", "fiii lui Dumnezeu se vor chema" (Mt. 5, 9). Aceasta constituie cea mai inalta cinste, cea mai mare rasplata la care se asociaza, in mod firesc, si fericirea corespunzatoare acestui nume. Dar nu poate fi numit cineva fiu al lui Dumnezeu, daca seamana ura si vrajmasie, daca traieste in certuri si in razboi. Pacea lui Dumnezeu odrasleste pacea launtrica si amandoua ne dau puterea de a face pace in lume. Noi toti avem datoria de a face pace, precum ne porunceste Sfantul Apostol Pvel: "Cautati pacea cu toti si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evr. 12, 14).

"Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor"

Noi, oamenii, suntem facuti de Dumnezeu sa iubim, sa fim iubiti, sa avem parte de bucurie, de pace si de mangaiere de la semenii nostri. Dar de multe ori se abate asupra noastra prigoana, care izvoraste din ura, ne loveste in suflet si in trup, pricinuieste suferinta, necaz si durere. De asemenea, daca voim sa savarsim binele, dreptatea si virtutea in general, ne atragem asupra noastra ura si pedeapsa celor rai. A spune adevarul este o virtute care cere eroism pana la sacrificiu si mucenicie. A savarsi dreptatea inseamna sa fii pregatit sa primesti cu rabdare si cu barbatie uneltirile vrajmase ale potrivnicilor dreptatii. Mantuitorul ne cerem sa privim aceste situatii suparatoare ca pe o binecuvantare si ii fericeste pe cei ce au puterea sa invinga toate aceste obstacole care stau in calea implinirii dreptatii si a adevarului.

In Fericirea a opta Domnul se adreseaza celor prigoniti pentru dreptate. Aici, cuvantul "dreptate" inseamna - cum arata Sfantul Ioan Gura de Aur - dreapta credinta si viata neprihanita, sfintenia. Sunt drepti aceia care duc o viata ireprosabila, impodobita cu fapte bune, aceia care se straduiesc sa aiba un nume mai bun si care tocmai de aceea pot avea o buna marturie de la cei din jurul lor. Dreptatea trebuie urmarita nu numai in fata oamenilor care cunosc doar cele din afara, ci mai ales inaintea lui Dumnezeu Care priveste in inima. In acest inteles a spus Iisus: "De nu va prisosi dreptatea voastra mai mult decat a carturarilor si a fariseilor, nu veti intra in Imparatia cerurilor" (Mt. 5, 20). Asadar, cei prigoniti pentru dreptate sunt toti cei care, pentru credinta lor sau pentru virtutile lor crestine, au suferit din partea semenilor.

Pentru dreptate a fost prigonit Abel, fiul lui Adam, Iosif, feciorul patriarhului iacob si aproape toti care, de-a lungul veacurilor, au primit porunca de la Dumnezeu sa combata raul, minciuna si ratacirile idolesti si sa predice adevarul si dreptatea. Asa au fost proorocii Legii Vechi, Ilie, Isaia, Ieremia, sau Ioan Botezatorul. Bine spunea Sfantul Apostol Pavel: "Unii au fost chinuiti, altii au suferit lanturi si inchisoare, au fost ucisi cu pietre, au fost pusi la cazne" (Evr. 11, 35-37). Modelul sublim al dreptatii este Fiul lui Dumnezeu. El a venit in lume ca "om al dreptatii" intru Care nu s-a gasit viclesug. Nimeni nu L-a vadit de pacat, nici de minciuna, nici de vreun rau cat de mic. De la nimeni nu a luat ceva, pe cei nedrepti i-a mustrat, pe cei sarmani i-a ajutat, pe bolnavi i-a vindecat. Si, totusi, nimeni n-a fost mai urat, mai batjocorit, mai prigonit decat El. Mantuitorul nostru a fost rastignit pe cruce pentru cauza dreptatii.

Domnul a proorocit ucenicilor Sai ca si ei vor fi prigoniti: "Daca va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte decat pe voi M-a urat. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea va uraste" (In. 15, 18-19). El a numit "fericiti" pe toti aceia care au puterea sa sufere batjocuri, prigoane si chinuri pentru biruinta dreptatii, a binelui si a adevarului in lume. Numarul acestor "fericiti", care au suferit pentru credinta si dreptatea adusa de Hristos, este nesfarsit. Biserica noastra ii numeste martiri sau mucenici. Frumusetea vietii lor consta in aceea ca au fost atat de legati de credinta in Hristos, incat au marturisit ca de Hristos nu-i poate desparti "necazul, sau stamtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de imbracaminte, sau primejdia, sau sabia" (Rom. 8, 35). Atitudini asemanatoare au manifestat in multe momente din istoria Bisericii credinciosii care s-au jertfit pentru credinta cea dreapta si pentru adevarul Evangheliei.

Un exemplu, in aceasta privinta, il avem pe Sfantul Mucenic Iachint (m. 108), care era din Cezareea Capadociei si a trait pe vremea imparatului Traian. Tanarul, in varsta de douazeci de ani, era gardian al camerelor imparatesti si, fiind crestin, se ruga in ascuns, pazind cu sfintenie legea Evangheliei. Intr-o zi de mare praznic paganesc, fiind de fata si imparatul, Iachint a fost parat de un ostean pagan din aceeasi garda ca-l vazuse si il auzise rugandu-se in taina unui anume Iisus, pe Care-L numea Dumnezeul Sau. Furios ca la curtea sa a indraznit sa calce legile tarii, suveranul a poruncit ca tanarul crestin sa fie adus inaintea sa, dupa care l-a silit sa guste din carnurile jertfite idolilor. Iachint a refuzat si, cu multa barbatie, a marturisit pe fata credinta sa in Hristos. Dupa ce l-au batut cumplit peste tot trupul, l-au inchis in temnita, unde i s-au dat spre mancare doar bucate din jertfele idolilor. Dar viteazul nevoitor al lui Hristos n-a vrut sa guste din acestea, ci a ramas postind 40 de zile. Slabind de foame si de suferinta, Iachint si-a dat duhul in mainile lui Dumnezeu, de la Care a primit cununa dreptatii, ca premiu ceresc pentru osteneala.

Rasplata celor prigoniti pentru dreptate consta mai intai din bucuria pe care o simt acestia. Asa a simtit-o Sfantul Arhidiacon Stefan care, in timp ce era omorat cu pietre, "privind la cer, a vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu" (Fapte 7, 55). Asa a simtit-o Sfantul Ioan Gura de Aur, care, in timp ce era nedreptatit, exilat si prigonit, rostea mereu: "Slava lui Dumnezeu pentru toate!" Cine a ajuns la masura de a infrunta linistit si bucuros prigonirile pentru dreptate, a ajuns la Imparatia cerurilor, care este "dreptate si pace si bucurie in Duhul Sfant" (Rom. 14, 17). Prigonirile sunt pietrele pretioase cu care este impodobita in cer cununa sfintilor. Deci, daca dorim sa fim impreuna cu Hristos in vesnicia fericita, atunci trebuie ca, aici, pe pamant, sa ne facem partasi patimilor Sale. In Urmarea lui Hristos citim: "Cum putea-vei fi incununat, cand nimic suparator nu ti s-a intamplat? Deci, rabda cu Hristos, de vei sa imparatesti cu El". Starea de dreptate il face pe om vrednic de a fi numarat in "ceata dreptilor" care gusta fericirea raiului. Intr-adevar, rasplata deplina pentru cei ce sufera pentru realizarea binelui in lume va fi data in ceruri. In acest sens, Mantuitorul se roaga: "Parinte, voiesc ca, unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea" (In. 17, 24).

"Fericiti veti fi voi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind din pricina Mea. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri"

In Biserica lui Hristos mucenicia este un fapt permanent, valabil pentru credinciosii tuturor veacurilor care stiu ca "prin multe suferinte trebuie sa intram in Imparatia lui Dumnezeu" (Fapte 14, 22). De aceea, Sfantul Apostol Pavel scria: "Toti care voiesc sa traiasca cucernic in Hristos Iisus vor fi prigoniti" (II Tim. 3, 12). In toate generatiile de crestini a existat pe langa mucenicia sangelui si o mucenicie a evlaviei. Daca prigoanele sangeroase din primele veacuri ale erei crestine au incetat de mult, totusi, chiar in vremea de astazi, exista o patimire pentru credinta. In aceasta privinta, Fericitul Augustin scria: "Intreaga viata a unui crestin, cand e traita dupa Evanghelie, este o mucenicie si o cruce". Intr-adevar, cei ce urmeaza astazi calea lui Hristos sunt adeseori ironizati, clevetiti, batjocoriti si considerati ipocriti sau "inapoiati". Marturisirea lui Hristos devine izvor de neintelegeri si luari in ras, de ostilitati si marginalizari. Din toate acestea se vede clar necredinta si paganismul zilelor noastre.

Ura impotriva ucenicilor este ura impotriva Fiului lui Dumnezeu, este dovada ca facem parte din Biserica sau Trupul lui Hristos, Care ne-a spus: "Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni" (In. 15, 20). Crucea este punctul de plecare, dar si substanta vietii crestine. Crucea, oricare ar fi ea: boala, moarte, prigoana, ura celor rai, esec, saracie, este o dovada ca apartii lui Hristos, ca esti fratele Lui, ca porti haina Lui mohorata ce I s-a dat cand era dus la moarte. Crestinul intelept stie ca este dator sa suporte cu inima voioasa ocara pentru credinta, cum ne incurajeaza Sfantul Apostol Iacob: "Drept mare bucurie sa socotiti, fratilor, feluritele ispite in care cadeti ... ca sa fiti desavarsiti" (Iac. 1, 2-4). Insusi Mantuiroeul ii fericeste pe toti aceia care vor suferi ocari, prigoniri si chiar moarte din cauza credintei in El si din cauza predicarii Evangheliei in lume. Prin suferintele lor, crestinii au prilejul sa-L preamareasca pe Domnul si sa experieze mangaierile speciale ale prezentei Sale.

Hristos Domnul a spus ucenicilor Sai: "Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela care poate si sufletul si trupul sa le piarda in gheena" (Mt. 10, 28). Un adevarat ucenic al lui Iisus priveste suferinta sa personala ca o semnatura, ca un semn dumnezeiesc ce se afla pe calea care duce la cer. Asa au privit suferinta martirii crestinismului care constituie pentru noi "pilda de suferinta si de indelunga rabdare" (Iac. 5, 10). Ei au mers spre temnite intunecoase, spre spanzuratori si spre ruguri cu zambetul spre buze, si coborau treptele amfiteatrelor spre groapa cu lei flamanzi, cantand psalmi si imne de preamarire lui Dumnezeu. De aceea, Biserica pomemeste ziua mortii sfintilor mucenici ca o zi de biruinta si de bucurie. Noi ne asemanam acestora atunci cand rabdam in liniste clevetirile si deraderile pentru pricina ca ne rugam si postim, ne spovedim si participam in mod frecvent la slujbele bisericesti. Aceasta rabdare va fi primita de Dumnezeu "ca o jertfa de sange", fiindca Hristos, prin sangele Sau, a sfintit toate "crucile" ucenicilor Sai.

Daca pentru Iisus crucea a fost marea ascultare prin care a reparat marea neasculatare a oamenilor, pentru noi acceptarea crucii inseamna primirea vointei lui Dumnezeu, contrara proiectului nostru de fericire pamanteasca. Numai privind la crucea lui Iisus, care este dovada suprema a iubirii, se poate intelege crucea si se poate obtine forta de a o purta. Se insala acei crestini care cred ca pot trai pe pamant fara obstacole si lupte, ca se pot mantui fara suferinta si cruce. Numai crucea ii maturizeaza pe oameni, asa cum taierea mladitelor face via roditoare. Sfantul Apostol Pavel spune: "Pe cine il iubeste Domnul il cearta. Dumnezeu va ia ca pe niste fii. Si care este fiul pe care tatal sau nu-l pedepseste? Orice mustrare, la inceput, nu pare ca e de bucurie, ci de intristare, dar mai pe urma da celor incercati cu ea roada pasnica a dreptatii" (Evr. 12, 6-7, 11). Aceste cuvinte ne incurajeaza sa primim crucile cu cunostiinta ca prin ele ne exprimam fidelitatea fata de Hristos Dumnezeul nostru, Care prin Cruce a adus bucurie la toata lumea.

De obicei, cand vin crucile, suntem ispititi sa-L intrebam pe Dumnezeu "De ce?". Si, de multe ori, Il acuzam pe Dumnezeu ca le ingaduie, sau ne plangem ca sunt prea grele. In schimb, Dumnezeu ni le face pe masura, asa cum este bine ilustrat in urmatoarea istorioara. Se povesteste ca un om se plangea mereu Domnului ca crucea sa este insuportabila. Atunci Domnul ii permite sa mearga intr-o mare fabrica de cruci si sa-si aleaga una mai putin grea. Omul s-a dus si, incercandu-le la rand pe toate, n-a gasit nici una mai usor de purtat. Atunci si-a dat seama ca tot a lui, cea de la inceput, i se potrivea mai bine. De aici rezulta ca tot ce vine de la Dumnezeu trebuie sa primim cu supunere, ca El nu va ingadui sa fim ispititi peste puterile noastre, "ci odata cu ispita va aduce si calea de a iesi din ea, ca s-o putem rabda" (I Cor. 10, 13). Suferinta noastra unita cu a lui Hristos ne purifica si ne aduce imense binecuvantari.

Cei care poarta crucea in duhul lui Iisus cu supunerea Lui, cu blandetea Lui, cu sfanta Lui rabdare, vor primi mare rasplata de la El, Care a spus: "Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri" (Mt. 5, 12). Cand primim suferinta "ca venind din mana lui Dumnezeu", atunci necazul se transforma in bucurie, sufletul se lumineaza ca o raza de soare, harul lui Hristos ne intareste inima, lin, neobservat, cum invioreaza roua o floare vestejita. Cine este convins ca dupa lupta se da cununa, e intarit in chinuri si mangaiat cand e dat mortii, putand striga cu Sfantul Pavel: "Cu tot necazul nostru, sunt covarsit de bucurie" (II Cor. 7, 4). Incercarile si nedreptatile de orice fel, primite in veacul de acum cu rabdare, ne deschid raiul cel preafrumos si ne arvunesc "slava vesnica covarsitoare" (II Cor. 4, 17). Cortegiul lui Iisus cel preamarit il formeaza saracii, flamanzii, asupritii pentru dreptate si toti purtatorii crucii. Constienti de aceasta, adevaratii crestini se bucura cand sunt incercati, urmand indemnul Sfantului Apostol Pavel care spune: "Intrucat sunteti partasi la suferintile lui Hristos, bucurati-va, pentru ca si la descoperirea slavei Sale cu veselie sa va bucurati. De sunteti ocarati pentru numele lui Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul slavei si al lui Dumnezeu Se odihneste peste voi" (I Pt. 4, 13-14).
http://marturisitorortodox.ablog.ro/2007-05-14/insemnatatea-fericirilor-pentru-viata-noastra.html

“Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia”



parintele meu duhovnic...

Asa cum am aratat intr-un din primele materiale publicate, cu ani in urma, pe acest site(www.razbointrucuvant.ro, Sfantul Ioan Gura de Aur ne invata si el ca ordinea fericirilor, care sunt, de fapt, poruncile pe care trebuie sa le pazim, nu este deloc intamplatoare:

Uită-te că Hristos a vorbit de suferirea prigoanelor, a ocărilor şi defăimărilor numai după ce a dat atîtea fericiri. N-a făcut asta fără rost, ci a vrut să arate că un om care nu s-a deprins şi n-a pus în practică feri­cirile nu poate ţine piept prigoanelor, ocărilor şi defăimărilor. De aceea fericirea dinainte deschide totdeauna drum celei următoare, aşa că toate fericirile alcătuiesc un lanţ de aur:
- omul smerit îşi va plînge negre­şit păcatele; cel care plînge va fi şi blînd şi drept şi milostiv; cel milos­tiv, drept şi cu sufletul zdrobit, va fi negreşit şi curat cu inima; iar cel curat cu inima va fi făcător de pace. In sfîrşit, cel care îndeplineşte toate aceste fericiri va înfrunta prigoanele, nu se va tulbura cînd va auzi că e vorbit de rău şi va fi în stare să sufere mii de necazuri.
(http://www.razbointrucuvant.ro/2011/01/20/sfantul-maxim-marturisitorul-sau-ce-inseamna-cu-adevarat-sa-marturisesti-credinta/)