Pocainta...........care ar fi definitia ta?Cum poate un om sa ajunga la pocainta?

foarte bun subiectul asta.
pentru multi, a te pocai inseamna a-ti schimba credinta. pe la noi, sunt familii de alta religie, iar lumea le spun ca ar fi pocaiti.
am citit un articol, incerc sa il gasesc, unde spune ca, a e pocai inseamna a trai dupa minte, dar o minte curata. pocainta este un prezent care tinde spre un viitor inbunatatit, dar care nu este cu fata spre trecut.

Eu nu vad pocainta ca pe o indemnare de a schimba religia ci mai mult un indemn de a te pleca in fata dorintei si legilor religiei noastre. In general vorbind fiecare religie are conduita ei care trebuie respectata de fiecare in parte, deci fiecare are varianta ei de pocaire. Pentru mine la "pocainta" ramane valabila definitia dex-ului ... daca nu referiri la Biblie, iar pocainta era explicata peste tot in primul rand ca fiind o varianta de a ne fi iertate pacatele ... Ca unii cred ca titlul de pocait al religiei lor le asigura iertarea a orice, este parerea lor si numai a lor.

Pentru mine pocainta este recunoasterea propriilor pacate,cainta sincera pentru faptele gresite,strigatul din suflet catre cer,lacrimi amare pentru pacatele facute si cererea sincera la Dumnezeu pentru a fi iertate.Si nu in ultimul rand vointa de a nu mai face ce ai facut,vointa de a fi alt om,unul placut Domnului ,nu satanei!

Cuvânt către cei ce în fiecare zi păcătuiesc şi în fiecare zi se pocăiesc (Sf. Efrem Sirul)

Până când, o, prietene, fiind stăpânit de vrăjmaşul, plăcerea lui o săvârşeşti? Până când, iubitule, slujeşti patimilor trupeşti, celor aducătoare de moarte? Primeşte sfatul meu, că te face pe tine viu şi, curăţindu-ţi sufletul tău împreună cu trupul, apropie-te de Mântuitorul, Cel ce te vindecă pe tine, Care primeşte pe toţi cei ce se pocăiesc. Mântuire îţi va fi ţie dacă, deşteptându-te, nu te vei lenevi a veni la Dânsul. Că, dacă în unele zile greşeşti, iar în altele iarăşi zideşti, dacă pierzi, risipeşti şi iarăşi aduni, apoi asemenea eşti cu copiii. Cel ce singur se împiedică de o piatră, se poticneşte şi cade şi, dacă face a doua oară aşa, acela este orb şi fără minte. Deci, aceasta să o ai în inima ta şi aleargă la pocăinţă cu osârdie şi roagă-L pe Cel ce te-a zidit pe tine. Fii smerit şi umil, flămând şi în suspine pătimind durerea, pentru cele trecute păzindu-te şi luând aminte la cele de aici înainte ale vieţii tale.

Că aşa, oarecând şi Zaheu vameşul s-a mântuit, aşa iarăşi şi Matei, rob al lui Hristos s-a arătat. La fel şi desfrânata, căzând la picioarele Mântuitorului, şi-a dezlegat împletiturile părului şi i-a şters picioarele cu părul capului şi aşa a ieşit din groapa patimilor. Aşa şi tu, pleacă-ţi grumazul pe genunchi şi te arată umil, şi cu aceasta te vei mântui. Vezi cetatea Sodomei şi a Gomorei, a neamului celui nesupus şi spurcat. Fugi de acel neam necurat, asupra căruia Dumnezeu a plouat cu foc şi pucioasă şi a ars toată cetatea lor. Vezi limpezirea cetăţii Ninive şi înflorirea ei cea frumoasă. Că ea fusese plină de păcate şi de răutăţi, încât poruncise Domnul ca să o piardă, dar după ce a văzut pe niniviteni în saci şi în cenuşă umblând, în foamete şi în sete pedepsindu-se, tremurând şi de frică cuprinzându-se, din toate părţile în plângere, unul pe altul tânguindu-se, cei slobozi, cei robiţi, cei bogaţi, săracii, stăpânii şi dregătorii, bătrânii şi tinerii, împreună cu pruncii, S-a milostivit spre ei, i-a miluit şi i-a mântuit. Judecata, pe care o poruncise Domnul ca să o ia ei, a schimbat-o. Şi aşa, din cei păcătoşi, pe cei nesupuşi îi munceşte, iar pe cei ascultători nu-i lasă să piară fără cruţare.

Sârguieşte-te, deci, ca să te pocăieşti şi te vei mântui. Gata este Dumnezeu spre milă şi spre vindecare, grabnic spre ajutor, osârdnic spre izbăvire, celor ce cer le dă şi celor ce bat le deschide, celui ce se roagă îi dă iertare, tinde daruri celui ce-i trebuie şi nu le cruţă pentru acela ce caută, nu respinge pe cei căzuţi, ci spre mântuire îi trage. Dăruieşte dezlegare celor ce cer, ceartă pe cei ce nu ascultă. Poticnitu-te-ai, deşteaptă-te; ai căzut, scoală-te; roagă-te şi cere; cazi, năzuieşte, caută pe Cel ce voieşte să te mântuiască, trezeşte-te, ca să nu cazi iarăşi, iar de vei şi cădea, să te scoli din nou. Doborât fiind, îndreptează-te, iar de ai greşit, întoarce-te. Iar după ce te-ai vindecat, poartă-te sănătos totdeauna, şi dacă te-ai mântuit, fereşte-te de boala de care ai fost biruit, ca să nu te ardă focul pe care abia l-ai stins. Să nu cazi în spurcăciunea din care te-ai ridicat. Să nu te asemeni porcilor, care se bucură de spurcăciune. Să nu te asemeni câinilor, care îşi mănâncă murdăriile. Că nimeni, punându-şi mâinile pe plug şi căutând înapoi, nu va fi îndreptat în Împărăţia cerurilor. Nimeni, după ce se spală şi iarăşi aleargă la spurcăciune, nu se face curat.

Unul este Hristos, una credinţa, unul este darul, una este Patima, una Moartea, una Învierea. Şi nu se cade Celui ce S-a junghiat, iarăşi să se mai jertfească, nici altă izbăvire să se mai facă pentru tine. Slobozitu-te-ai, apoi nu te mai face rob prin voia ta. Spălatu-te-ai, nu te mai spurca iarăşi. Peste fire, în păcate aflându-te, să nu deznădăjduieşti nicidecum, fără numai să te pocăieşti şi te vei mântui. Întru Iisus Hristos, Domnul nostru, a Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Fragment extras din Proloagele, vol. I, Ed. Buna-Vestire, Bacău, 1995Vezi mai mult

Pocăinţa preschimbă iadul în rai

Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca patruzeci şi şapte de ani a vieţuit în pustie, şi Domnul i-a dăruit ceea ce rareori dăruieşte cuiva dintre sfinţi. Ani întregi nu a gustat pâine şi apă. La întrebarea Avvei Zosima, ea a răspuns: "Nu numai cu pâine va trăi omul" (Matei 4, 4). Domnul a hrănit-o într-un mod deosebit şi a îndrumat-o la viaţa pustnicească, la nevoinţele pustniceşti.

Şi care a fost urmarea? Sfânta a preschimbat iadul ei în rai! L-a biruit pe diavol şi a urcat sus la Dumnezeu! Cum, cu ce? Cu postul şi cu rugăciunea, cu postul şi cu rugăciunea! Pentru că postul, postul împreună cu rugăciunea, este o putere care biruieşte totul. Un imn minunat din Marea Patruzecime spune: "Să urmăm Mântuitorului sufletelor noastre, Care prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului". Prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului... Nu există o altă armă, nu există un alt mijloc. Postul! Iată mijlocul pentru a-l birui pe diavolul, pe orice diavol. Exemplu de biruinţă, Sfânta Maria Egipteanca. Ce putere dumnezeiască este postul! Postul nu este nimic altceva decât să-ţi răstigneşti trupul, să-ţi răstigneşti trupul, să te răstigneşti singur pe tine însuţi.

De vreme ce există crucea, biruinţa este sigură. Trupul fostei desfrânate din Alexandria, Maria, prin păcat s-a predat robiei diavolului. Dar când a îmbrăţişat crucea lui Hristos, când a luat această armă în mâinile ei, l-a biruit pe diavol. Postul este învierea sufletului din morţi. Postul şi rugăciunea deschid ochii omului, ca să se zărească şi să se înţeleagă după adevăr pe el însuşi, să se vadă pe el însuşi. Vede atunci că fiecare păcat în sufletul lui este mormântul lui, mormântul, moartea lui. Înţelege că păcatul în sufletul lui nu face nimic altceva decât să transforme în leşuri toate câte aparţin sufletului: gândurile lui, sentimentele lui şi dispoziţiile lui; un şir de morminte. Şi atunci..., se dezlănţuie din suflet un strigăt jalnic: "Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă". Acesta este strigătul nostru în această vreme a postului: Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă. Astfel să ne rugăm în aceste zile scumpe pentru suflet, astfel de strigăte rugătoare ne-a predat, în Canonul său cel Mare, marele sfânt părinte al nostru Andrei Criteanul.

"Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă". Acest strigăt ne priveşte pe noi toţi, pe toţi câţi avem păcate. Cine nu are păcate? Este imposibil să priveşti în tine însuţi şi să nu afli undeva, în vreun ungher al sufletului tău, să nu găseşti în vreun colţ al lui un păcat poate uitat. Şi... fiecare păcat, pentru care nu te-ai pocăit, este mormântul tău, este moartea ta. Şi tu, ca să poţi să te mântuieşti şi să te înviezi pe tine însuţi din mormântul tău, strigă cu strigătele tânguitoare şi rugătoare ale Marii Patruzecimi: "Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă".

Să nu ne batem joc de noi înşine, fraţilor, să nu ne lăsăm înşelaţi. Şi chiar dacă un singur păcat ar rămâne în sufletul tău, şi tu nu te pocăieşti şi nu-l mărturiseşti, ci îl laşi înăuntrul tău, acest păcat te va duce în împărăţia iadului. Pentru păcat nu există loc în raiul lui Dumnezeu. Pentru păcat nu există loc în Împărăţia Cerurilor. Pentru a te învrednici de Împărăţia Cerurilor, îngrijeşte-te să izgoneşti din tine orice păcat, să dezrădăcinezi din tine prin pocăinţă orice păcat. Pentru că nimic nu izbăveşte decât pocăinţa omului. O astfel de putere a dat Domnul Sfintei Pocăinţe.

Priviţi! Dacă pocăinţa a putut să mântuiască o femeie atât de desfrânată, cum a fost odată Maria Egipteanca, cum să nu mântuiască şi pe alţi păcătoşi, pe fiecare păcătos, şi pe cel mai mare păcătos şi criminal?

Da, Sfânta şi Marea Patruzecime este câmpul de luptă pe care noi, creştinii, cu postul şi cu rugăciunea îl biruim pe diavolul, biruim toate păcatele, biruim toate patimile şi ne asigurăm nouă înşine nemurirea şi viaţa veşnică. În Vieţile sfinţilor şi ale adevăraţilor creştini există nenumărate exemple care arată că, într-adevăr, doar cu rugăciunea şi cu postul noi creştinii biruim pe demoni, pe toţi cei care ne chinuiesc şi vor să ne târască în împărăţia răului, în iad. Sfântul Post postul sfintelor noastre virtuţi. Fiecare sfântă virtute înviază sufletul meu şi sufletul tău din morţi.

Rugăciune! Ce este rugăciunea? Este marea virtute care te înviază şi care mă înviază. Sculându-te la rugăciune, n-ai strigat către Domnul să îţi curăţească sufletul de păcate, de orice rău, de orice patimă? Atunci mormintele tale şi mormintele mele se deschid şi morţii înviază. Tot ce este păcătos fuge, tot ce te târăşte spre rău dispare. Sfânta rugăciune îl înviază pe oricare dintre noi, când este sincer, când îşi aduce tot sufletul în cer, când tu cu frică şi cutremur spui Domnului: Vezi, vezi mormintele mele, nenumărate sunt mormintele mele, Doamne! În fiecare din aceste morminte, iată sufletul meu, iată-l mort, departe de Tine, Doamne! Spune un cuvânt şi îi înviază pe toţi morţii mei! Pentru că Tu, Tu, Doamne, ne-ai dăruit multe puteri dumnezeieşti ca să ne învieze prin Sfânta Înviere, să ne învieze din mormântul trândăviei.

Da, prin păcat, prin patimile noastre, murim sufleteşte. Sufletul moare când se desparte de Dumnezeu. Păcatul este puterea care desparte sufletul de Dumnezeu. Şi noi, când iubim păcatul, când iubim plăcerile trupeşti, în realitate ne iubim moartea, iubim mormintele, mormintele rău mirositoare în care sufletul nostru se descompune.

Dimpotrivă, când ne trezim, când prin fulgerul pocăinţei lovim în inima noastră, atunci..., atunci morţii noştri înviază. Atunci sufletul nostru îi biruieşte pe toţi criminalii săi, îl biruieşte pe creatorul prin excelenţă al tuturor păcatelor, pe diavolul, îl biruieşte cu puterea Domnului Iisus Hristos cel Înviat.

De aceea, pentru noi creştinii nu există păcat mai puternic ca noi. Să fii sigur că întotdeauna eşti mai puternic decât orice păcat care te chinuieşte, întotdeauna eşti mai puternic decât orice patimă care te chinuieşte. Cum? - întrebi. Prin pocăinţă! Şi ce este mai uşor decât ea? Întotdeauna poţi înăuntrul tău, în sufletul tău, să strigi: "Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă". Ajutorul lui Dumnezeu nu te va trece cu vederea. Te vei învia pe tine însuţi din morţi şi vei trăi în această lume ca unul care a venit din cealaltă lume, care a fost înviat şi trăieşte o nouă viaţă, viaţa Domnului celui înviat, înăuntrul căreia există toate dumnezeieştile puteri, aşa încât niciun păcat de acum să nu poată să te ucidă. Poate vei cădea din nou, dar de acum cunoşti, cunoşti arma, cunoşti puterea cu care te înviezi din morţi. Dacă de cincizeci de ori pe zi păcătuieşti, dacă de cincizeci de ori te ruşinezi, dacă cincizeci de morminte îţi sapi astăzi, strigă doar: "Doamne, dă-mi pocăinţă. Mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă".

Domnul cel Bun, care cunoaşte slăbiciunea şi neputinţa sufletului omenesc şi a voinţei omeneşti, a spus: Vino, frate. Chiar dacă de şaptezeci de ori câte şapte păcătuieşti pe zi, vino iar şi spune: Am păcătuit (Matei 18, 21-22). Domnul asta ne porunceşte nouă, oamenilor slabi şi neputincioşi. Îi iartă pe păcătoşi. De aceea a şi spus că bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte pe pământ (Luca 15, 7). Întreaga lume cerească priveşte la tine, frate şi soră, cum trăieşti pe pământ. Cazi în păcat şi nu te pocăieşti? Iată, îngerii plâng şi se tânguiesc în cer din pricina ta. Iar când începi să te pocăieşti, frate, îngerii în cer se bucură şi dănţuiesc ca nişte fraţi ai tăi cereşti...

Iată Maria Egipteanca, această mare sfântă. Cât de păcătoasă a fost! Din ea Domnul a făcut o fiinţă sfântă ca heruvimii. Prin pocăinţă s-a făcut întocmai cu îngerii, prin pocăinţă a distrus iadul în care se afla, şi s-a suit întreagă în raiul lui Hristos.

Nu există creştin neputincios în această lume, chiar dacă îl atacă cele mai groaznice păcate şi ispite ale acestei lumi. Însă este de ajuns doar ca creştinul să nu uite marile lui arme: pocăinţa, rugăciunea, postul; să se dedea vreunei nevoinţe evanghelice, vreunei virtuţi: fie rugăciunii, fie postului, fie iubirii evanghelice, fie îndurării. Să ne amintim de marii sfinţi ai lui Dumnezeu, să ne amintim de marea sfântă Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca, şi să fim siguri că Domnul va fi ajutorul nostru la vreme. Sfânta Maria a primit atât de mult ajutor minunat din partea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, încât s-a mântuit din groaznicul ei iad, de groaznicii ei demoni.

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi astăzi şi pururea ne ajută în toate virtuţile noastre evanghelice: în rugăciune, în post, în priveghere, în iubire, în îndurări şi în răbdare şi în orice altă virtute. Mă rog să ne ajute întotdeauna şi să ne călăuzească...

De aceea, niciodată să nu oboseşti în lupta şi în războiul cu păcatele tale... În toate greutăţile tale, în cele mai mari căderi ale tale să-ţi aminteşti de acest strigăt, care are putere să te învieze: "Doamne, mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă"

http://luptapentruortodoxie.blogspot.com/2011/03/doamne-inainte-de-sfarsit-pana-ce-nu.html

Predica - Sf. Teofan Zavoratul

Duminica trecută, prin cuvântul pildei evanghelice, Sfânta Biserică ne sfătuia să nu ne bizuim pe dreptatea noastră. Şi am văzut că nu există nici un fel de posibilitate să ne întemeiem pe ea nădejdea mântuirii noastre. Căci, cum am putea să trăim astfel încât toată viaţa noastră să fie un şir neîntrerupt de fapte bune şi, mai mult, ca în spatele acestor fapte bune să se afle întotdeauna bune simţăminte şi dispoziţii ale inimii, iar mai departe - ca toate aceste sentimente şi dispoziţii, laolaltă cu toate faptele să fie înflăcărate de unica râvnă întru
slava lui Dumnezeu? Putem noi, oare, să trăim astfel? Dar, cu toate acestea, toate aceste fapte şi simţăminte - dar numai luate împreună - alcătuiesc dreptatea desăvârşită, astfel încât, de îndată ce îi lipseşte ceva, acea dreptate nu mai este dreptate şi nu mai are puterea de a ne deschide intrarea în împărăţia Cerurilor.
Dar, pe de altă parte, numai drepţii, cei curaţi şi sfinţii pot moşteni împărăţia lui Dumnezeu, fiindcă în aceasta nu va intra nimic necurat. Aşadar, ce-i de făcut? Cum să prefacem viaţa noastră nedreaptă într-una dreaptă? Cum să ne îndreptăţim nedreptatea? Undesă ne ascundem păcatele şi cu ce să ne înălbim necurăţiile şi murdăriile sufletului? Căci, pe lângă faptul că ne lipseşte dreptatea, dacă nu o vom dobândi nici pe aceasta şi nu vom face
ceea ce decurge de aici, atunci nu mai avem nădejdea mântuirii! Şi am pierit!

Dumnezeul dreptăţii nu face favoruri şi nu caută la faţa omului: ori fii drept, ori caută-ţi îndreptăţirenemincinoasă înaintea Dreptului Judecător!
Dar, vai! Mult ne strâmtorează amândouă! Şi această strâmtorare trebuie să o suporteorice suflet care caută mântuirea. Nevăzând în sine dreptate, sufletul se loveşte de sentimentul mâniei lui Dumnezeu şi este gata-gata să cadă în deznădejde. Dar, slavă Domnului, iată că sufletul aude glasul mângâietor adresat tâlharului de pe cruce: astăzi vei fi cu Mine în rai!
(Luca 23, 43) şi învie cu bună nădăjduire... Ah, fraţilor! Dacă nu ar fi crucea, nu ar exista niciodată nici un fel de bucurie în nici un suflet; ar fi numai tristeţe şi strâmtorare şi în viaţa aceasta, şi în cea viitoare.
Aţi auzit voi cu inima, fraţilor, această chemare a Domnului: „veniţi la Mine toţi cei ce vă trudiţi în simţăminte dezordonate şi împovăraţi de păcate, şi Eu vă voi alina: vă voi lua sub acoperământul Meu, vă voi linişti, vă voi uşura şi vă voi umple sufletul cu bună nădăjduire!”
Veniţi, aşadar, toţi cei ce căutaţi mântuirea! Veniţi să ne plecăm şi să cădem la
picioarele lui Hristos, strigând către El din adâncul sufletului: „Mântuieşte-ne, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne! Căci în afară de Tine, alt Mântuitor nu ştim!”
Aşadar, iată calea directă şi nerătăcitoare spre mântuire, iar nu dreptatea! De aceea, Noul Testament începe aşa: Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie (Marcu l, 15). Pocăiţi-vă: recunoaşteţi-vă ca păcătoşi, fără răspuns în faţa lui Dumnezeu şi plângeţi pentru aceasta în amărăciunea inimii voastre! Credeţi în Evanghelie: credeţi că, o dată cu Domnul pe cruce, au fost bătute în piroane şi toate păcatele noastre, că a fost rupt zapisul lor şi că fiecare păcătos
care crede în El, primeşte iertare şi este socotit drept în faţa dreptăţii lui Dumnezeu.
Şiroaie de lacrimi ale pocăinţei, ale inimii zdrobite de păcate, dizolvate şi înmuiate de credinţa în moartea pe cruce a Domnului - iată temelia îndreptăţirii noastre şi, prin urmare, a mântuirii noastre. Iată de ce Ioan înaintemergătorul, pregătind poporul pentru întâmpinarea
Domnului, spunea: pocăiţi-vă... !
Iată de ce însuşi Domnul Şi-a început predica cu acelaşi cuvânt: pocăiţi-vă! Iată de ce şi Sfânta Biserică, învăţându-ne să ne câştigăm mântuirea în postul ce se apropie, ne pune în gură fiecăruia dintre noi această cântare: Deschide-mi porţile pocăinţei, Dătătorule de viaţă!
Ea ne-a oferit deja pilda vameşului şi a fariseului, ca să ne înveţe că mântuirea constă în acea bătaie cu pumnul în piept şi cu strigăt de pocăinţă a vameşului: Doamne, milostiv fii mie, păcătosul!, iar nu în înfumurarea îndreptăţirii de sine: nu sunt ca ceilalţi oameni... mulţumiri îţi înalţ Ţie, şi altele (Luca 18, 10-14). Iar astăzi ne propune pilda fiului rătăcitor, ca să ne arate că Părintelui Ceresc îi este mai drag fiul care, adresându-I-se după ce a păcătuit, îi zice:
Nu sunt vrednic să mă numesc fiul Tău - decât fiul care, crezând că niciodată nu îi încalcă voia, îi spune: niciodată n-am călcat porunca Ta... (Luca 15, 11-32).

Veniţi, aşadar, să plângem înaintea Domnului, Cel ce ne-a zidit, înaintea Domnului celui drept, dar gata să ne miluiască pentru lacrimile noastre de zdrobire...
Să nu creadă cumva cineva, judecând după modelul vameşului şi al fiului rătăcitor, că lacrimile de pocăinţă le sunt de trebuinţă numai acelora ce s-au afundat în patimile necinstei şi în păcate mari, nu şi celor care au încetat să mai păcătuiască şi duc o viaţă îndreptată! Nu, în nici un caz! Lacrimile de pocăinţă le sunt trebuitoare tuturor şi nimeni pe lume nu are mântuire fără ele; totodată, este nevoie de lacrimi necontenite, iar nu aşa: am plâns puţin
odată, ne-am spovedit şi gata... Plânsul este în viaţă ca un câmp sau ca un fundal al unui material colorat. Aşa cum câmpul de o singură culoare serveşte ca fundal al florilor şi completează spaţiile goale dintre ele, tot aşa lacrimile pocăinţei slujesc ca temelie a dreptăţii şi completează neajunsurile faptelor bune din viaţa noastră. Aşadar, n-avem de ce să căutăm
ocolişuri! Trebuie să plângem şi iarăşi să plângem!

Ca să vă fie mai clar ce înseamnă lacrimile şi cum trebuie să plângem, vă voi prezenta
câteva întâmplări privitoare la aceasta, din vieţile sfinţilor. Un bărbat sfânt, mi se pare că
Efrem Sirul, mergea cu ucenicii săi într-un oraş sau într-un sat şi, trecând pe lângă cimitir,
văzu o văduvă, care vărsa lacrimi amare deasupra unui mormânt... şi, oricât o mângâiau
rudele din preajma ei, ea nu voia să asculte pe nimeni. Părea că uitase de toate, că nu vedea şi
nu auzea nimic; amărăciunea îi cuprinsese toată inima şi sufletul. Trecând pe lângă ea,
bătrânul, adresându-se ucenicilor săi, le-a spus: ,Aşa cum se zbate această văduvă pe acel
mormânt, tot astfel şi noi trebuie să ne zdrobim plângând pentru sufletul nostru, pe care l-am
ucis cu păcatele noastre şi l-am înmormântat într-un pământ care îi este străin, cel al lumii şi
al poftelor trupeşti”. Spunând aceasta, bătrânul începu să plângă şi plânse în hohote tot
drumul, până când au ajuns într-un loc unde a trebuit să-şi ascundă lacrimile.
Şi mai este o poveste despre un bătrân călugăr, care, lăsând lumea, s-a îndepărtat în
locuri pustii, dar nu şi-a construit chilie, ci mergea aşa dintr-un loc într-altul, ca o pasăre
călătoare. Dacă l-a văzut cineva gustând vreodată mâncare, nu se ştie: dar nimeni, niciodată,
nu l-a văzut fără lacrimi, fără plânset şi tânguieli. Dacă se întâmpla ca să se apropie, ca o
turturea a deşertului, de vreun oraş sau vreun sat, el nu intra înăuntru, ci se aşeza în afara lui,
pe vreo piatră şi, plecându-şi capul în piept, striga cu lacrimi în ochi: „Of! Of! Of! Vai! Of!
Jale nouă! Vai, ce nenorocire! Ce va fi cu noi? Ce va fi?”. Se întâmpla ca locuitorii acelui oraş
sau sat să-i vină în întâmpinare şi, din compătimire, să încerce să-l mângâie, dar asta îi stârnea
şi mai mult jalea şi îi sporea plânsul şi lacrimile. Îi ofereau şi hrană, şi îmbrăcăminte, şi bani,
dar nimic nu-i mângâia, nimic nu-l interesa, căci lacrimile îi erau pâinea şi ziua, şi noaptea.
Uneori i se adresau, spunându-i: „De ce plângi şi ce nenorocire te-a lovit? Spune-ne: poate că
te vom ajuta, după puterile noastre, şi îţi vom uşura soarta amară”. Dar bătrânul, la aceste
cuvinte, izbucnea în plâns şi mai tare, acoperindu-şi faţa cu aceleaşi tânguieli şi strigăte, fără
să mai aibă puterea de a mai rosti vreun cuvânt articulat. Şi numai după îndelungi sâcâieli,
printre lacrimi şi suspine, rostea uneori: „Nu ştiu dacă mă veţi ajuta, dar iată nenorocirea mea:
stăpânul meu mi-a încredinţat o mare avere, iar eu am cheltuit-o pe toată în baluri, la teatre,
chefuri, în petreceri şi într-o viaţă luxoasă, necurată, cu desfrânatele. Acum stăpânul meu mă
caută şi, după ce mă va găsi, mă va supune judecăţii şi unei pedepse ruşinoase. Şi nu ştiu ce să
fac. Ce va fi? Ce va fi?” - şi iarăşi se pornea pe plâns în hohote şi strigăte tânguitoare. Aţi
înţeles de ce plângea el? Plângea din cauza păcatelor şi se temea de judecata Stăpânului
tuturor, de Dumnezeu!... Aşa să plângem şi noi şi poate că ne va izbăvi Dumnezeu!
Să nu care cumva să spună cineva la aceasta: „Numai plânset, gemete şi lacrimi! Îi
este bineplăcută, oare, Domnului însuşi o astfel de stare nefirească? Da, îi este bineplăcută.
Da, numai lacrimile îi sunt bineplăcute Domnului, şi numai pe cei ce vin la El cu zdrobire de
inimă îi primeşte cu milostivire şi bunăvoinţă.

În legătură cu un suflet care-şi căuta mântuirea, iată ce i-a arătat Domnul într-un vis: i
s-a arătat că s-ar afla parcă într-o mulţime, în curtea spaţioasă a unui sfânt lăcaş, în mijlocul
căreia era o preafrumoasă biserică. Toţi aşteptau ceva. Deodată se auzi o voce: „Vine, vine
păstorul!...”. Mulţimea se dădu în lături şi toţi îl văzură venind pe Mântuitorul, în haine de
păstor. Faţa Lui era de o frumuseţe neasemuită şi privirea Lui binevoitoare revărsa bucurie
peste tot unde cădea. El parcurse spaţiul dintre popor şi biserică şi se opri la porţile acesteia.
Ochii tuturor erau aţintiţi asupra Lui... Cu un gest al mâinii şi cu un semn din ochi, El începu
să cheme la Sine din mulţime pe cei de care avea nevoie. Cei chemaţi se învăluiau în lumină
şi, cu cât veneau mai aproape, cu atât deveneau mai luminoşi... Se vedea că acestea erau
semne deosebite ale harului şi ale bunăvoinţei. Dar, după ce chemă pe vreo doi-trei,
Mântuitorul Se opri, cumva nedumerit.
Sufletul care avusese această viziune, fără a avea o viaţă netrebnică, fără a fi străin de
ascetism şi de nevoinţe, şi care a făcut atâtea fapte bune cât a putut, imediat după apariţia
Domnului a crezut că, pentru o asemenea slujire adusă Domnului, sau pentru că nu este la fel
ca ceilalţi, desigur că Domnul îi va arăta un semn oarecare de deosebită bunăvoinţă a Sa. De
aceea, când a încetat să mai cheme sufletele la El, i s-a părut că i-a venit şi lui rândul. Ieşind
în faţa celorlalţi, I s-a adresat Domnului: „Nu pe mine m-ai chemat, Doamne?...”. Dar
Domnul nici nu s-a uitat la acest suflet, ci doar privirea Lui şi mişcarea capului exprimau
dispreţ şi respingere. Ca de o săgeată fu lovit acest suflet, văzând aceasta, şi căzu cu strigăt de
deznădejde. Cei din jur au vrut să-i sară în ajutor, dar el îi respingea pe toţi, strigând mereu:
„Sunt păcătos... sunt pierdut... Domnul m-a respins... iar fără El, cum să trăiesc şi unde să caut
mântuirea?”. Dar Domnul era aproape şi sufletul, suspinând cu amărăciuine, abia că şi-a
înălţat puţin capul şi L-a zărit pe Domnul, Care stătea deasupra lui cu braţele deschise, gata
să-l ridice. Şi un cuvânt mângâietor ieşi din dumnezeiasca Lui gură: „Iată cum trebuie să se
vină la Mine!”. Şi cu aceasta visul luă sfârşit.
Vedeţi, aşadar, cum trebuie să venim la Domnul! Nu este nimic de filozofat aici!
Această cale de rugăciune a hotărât-o Domnul însuşi: pe această cale vom merge. El a venit în
lume ca să-i mântuiască pe păcătoşi: ca păcătoşi să ne ducem la El, numai ca păcătoşi, care ne
plângem păcatele cu hotărârea de a nu le mai repeta. Nici unul nu este drept pe pământ; toţi
sunt păcătoşi şi toţi îşi primesc îndreptăţirea în dar, prin harul Domnului Iisus Hristos, pentru
credinţa în El şi pentru lacrimile de pocăinţă şi de zdrobire! Să plângem pentru păcatele
noastre şi ne vom mântui! Amin.